Povestea de viaţă a omului şi agronomului Costel Eremia

Şi-a ales destinul cu ochii închişi şi l-a lăsat să-l poarte spre agricultură. A trecut prin rigorile Facultăţii de Agronomie din Bucureşti, pentru a ajunge inginer agronom economist. A muncit sub exigenţa impusă de regimul comunist în Gostat, unitate etalon în agricultură. Experienţa l-a adus o vreme în fruntea Ministerului Agriculturii. Încercăm să aflăm cum şi-a trăit viaţa ing. Costel Eremia, „O viaţă trăită aşa cum a fost“, după cum este şi titlul cărţii sale recent apărută.

Gestul fratelui l-a împins spre agricultură

– Sunteţi unul dintre oamenii foarte cunoscuţi în agricultura românească şi aş spune cu deosebire în partea Banatului, dar nu numai. Cum de v-aţi ales agronomia ca meserie?

– A fost o aventură. Cât am fost la Liceul Lazăr aveam obiceiul de a citi mult şi pe vremea aceea eram pasionat de seria cărţilor Aventurile submarinului Dox. Acestea m-au determinat să mă înscriu la Academia de Marină. Fratele meu, când a auzit, mi-a retras dosarul, iar eu de supărare m-am ambiţionat să nu mai dau la nicio facultate. Totuşi, la un moment dat un coleg care picase la primul examen dat la Facultatea de Agronomie a venit la mine şi mi-a spus că încearcă în toamnă să dea examen la o nouă facultate care scoate ingineri agronomi economişti. Mi-a pro­pus să mergem să ne înscriem împreună şi aşa am făcut. Concurenţa era de 700 candidaţi pe 37 de locuri, iar eu am intrat al şaptelea.

Sângele de agronom îl am însă de la bunici. În fiecare vacanţă plecam din Bucureşti cu căruţa, 100 km până la Negceşti Ciolăneşti, în judeţul Teleorman, şi acolo stăteam din iunie până în septembrie. La ţară am învăţat ce înseamnă animalul, secerişul, treieratul şi am prins drag pentru agricultură.

Repartiţia, aleasă cu ochii închişi

– Dacă nu mă înşel, aţi făcut parte din prima serie de ingineri agronomi. Nişte oameni foarte importanţi pentru agricultură. Dar activitatea de agronom unde aţi început-o?

– Printr-o întâmplare, stagiul de practică, unde mi-am făcut lucrarea de diplomă, l-am făcut la Bucşani, la 37 km de Bucureşti. Am fost chemaţi la secretariatul facultăţii să alegem de pe o listă locaţia unde vrem să facem practica şi pentru că eu eram mai mereu pus pe glume, am mers împreună cu un coleg şi i-am spus: „Uite, eu închid ochii şi unde pun degetul pe listă acolo mă duc.“ Culmea a fost că am nimerit o unitate foarte aproape de Bucureşti, spre norocul meu.

Am ajuns acolo în februarie 1959, era o iarnă blândă, cu multă zăpadă, directorul unităţii era Decei Mircea, un ardelean din Turda de la care am învăţat practică agricolă şi modul de a lucra cu oamenii. Şi acolo am început să lucrez cu adevărat ca inginer agronom.

Gostatul, etalonul unităţilor performante

– Gostatul a reprezentat o şcoală, poate mai severă şi mai productivă decât universităţile agronomice.

– În astfel de unităţi nu oricine făcea faţă, pentru că exista o exigenţă deosebită pentru meserie. Dacă în prima parte a vieţii aveai şansa unui colectiv de oameni buni agronomi, medici veterinari, zootehnişti, reuşeai nu numai să vezi partea practică agricolă, ci şi partea economică.

– Am impresia că se crease o faimă a gostatiştilor, pentru că aceste unităţi erau etalonul agriculturii româneşti la vremea aceea, aşa este?

– Sigur, la vremea respectivă am avut 2 titani ai agriculturii româneşti, şefi ai Departamentului Agriculturii de Stat. Primul a fost Bucur Şchiopu, care ne-a învăţat să facem o agri­cultură tehnic-economică. Deşi eram inginer-şef şi economist, când a venit în unitatea unde lucram mi-a demonstrat printr-un calcul simplu că ar fi putut să mă coste cu 25% mai puţin grâul dacă nu aş fi dat 100 kg de îngrăşământ în plus la hectar. Al doilea a fost Angelo Miculescu, care făcuse practică adevărată în Statele Unite şi a adus în România tehnica modernă şi tehnologiile agricole noi pentru a lucra pământul la valoare maximă. Împreună cu el am reorganizat agricultura de stat, am comasat două unităţi, Bucşanii cu Mârşa, şi am creat o singură unitate cu 8.000 ha, 2.500 vaci, 5.000 oi, 5.000 păsări, 300 familii de albine, o maternitate de porci, îngrăşătorie şi industrializare într-un singur Gostat.

Recrutat de mai-marii agriculturii

– Dumneavoastră aţi condus o vreme şi agricultura de stat, ca ministru. Cum a fost acest drum, vă era greu să conduceţi în condiţiile de atunci?

– Cel care m-a adus pe mine în activitatea agrară şi economică a fost tot Angelo Miculescu. În 1968 a venit la mine şi mi-a spus: „Am nevoie de un consilier care să meargă 10 zile pe lună în judeţe şi să mă informeze concret ce se întâmplă în unele unităţi Gostat. Am plecat din funcţia de inginer şi director tehnic şi două luni am fost consilier pentru Angelo Miculescu. După aceste două luni am fost trimis la Consiliul Economic, un organism al Consiliului de Stat, unde era nevoie de un agronom venit din producţie, dar care să fie şi economist. Acolo am făcut Secţia Agrară a Consiliului Economic, de care m-am ocupat 14 ani. Mai târziu am fost numit preşedintele Consiliului Judeţean şi secretar cu agricultura, aşa că am plecat la Timişoara.

– Vorbiţi de o perioadă comunistă, dar principiile de organizare în Gostat erau cele capitaliste şi rezultatele pe care le-a înregistrat agricultura de stat erau competitive. Revenind la viaţa dumneavoastră, sunteţi mulţumit de drumul pe care l-aţi urmat, aveţi să vă reproşaţi ceva?

– Atât timp cât am lucrat în agricultura de Stat am fost nu doar mulţumit, dar şi satisfăcut financiar. Încă de pe vremea lui Bucur Şchiopu era un sistem de remunerare direct proporţional cu realizarea planului şi depăşirea beneficiului peste plată. Pe vremea aceea, din profitul planificat, cam 30% era destinat fondului de premiere pentru muncitorii din unitate. Toţi primeau câte ceva pentru că îşi atinseseră planul.

– Totuşi, atunci când se aminteşte de acea perioadă se spune că producţiile care se raportau nu erau reale. Aşa este?

– Cât am fost secretar cu agricultura eu nu am vrut să raportez decât ce am realizat. Uneori au fost şi probleme din acest motiv. Însă în ultimii 2-3 ani volumul recoltelor chiar ajunseseră să crească cu 30-40%, pentru că nu mai lucra nimeni fără car­tare agrochimică, se lucra cu seminţe din cercetare, ca îngrăşământ folo­seam mult gunoi de grajd, pentru că zootehnia avea efective numeroase de ani­male. Exista într-adevăr performanţă pe care nu ştiu dacă o vom mai atinge vreodată. Se pare că acum încercăm să reinventăm roata.

– Cum v-a venit ideea de a scrie această carte recent apărută, despre viaţa dumneavoastră?

– În 1998, când am aflat că urma să intre în vigoare un ordin al ministrului de atunci care urmărea să desfiinţeze toate unităţile tip IAS, am fost extrem de dezamăgit. Am încercat să semnalez presei de atunci ceea ce se întâmplă şi repercusiunile care vor decurge în urma acelui ordin, însă nimeni nu a preluat articolul meu. Cu ajutorul fiicei mele, care lucra la o agenţie de ştiri, am trimis materialul presei din străinătate. Curând articolul a ajuns tradus şi în România. Abia atunci au început să se facă valuri, însă răul s-a produs oricum. Citind cartea veţi răsfoi pagini din viaţa mea.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.15, 1-15 AUGUST 2013