De vină e belşugul!

De câte ori am prilejul să privesc statisticile ţării îmi dau seama de dreapta judecată a unui mare şi autodidact filosof român. Bietul Ţuţea susţinea, cu puterea exemplului, vezi bine, că la noi, la noi la români, „a te afla în treabă e un mod de lucru“.

Şi-mi mai vin în minte celebrele versuri:

„Minciuna stă cu regele la masă

Dar asta-i cam de multişor poveste.

De când sunt regi, de când minciună este

Duc laolaltă cea mai bună casă.“

Şi când te gândeşti că-n ’89 jurasem să-i dăm cale liberă adevărului şi numai adevărului.

Să mă şi explic. Într-o vară cu oarece succes în câmpie fermierii, să le spunem totuşi aşa, îşi bat capul cum s-o scoată la liman.

Bun, rău grâul se vinde cu preţ de nimic.

O fi fost aşadar 2012 un an agricol dificil, dar preţul acoperea costurile.

Acum dinastia de clan a introdus dumpingul.

„Ăsta-i preţul, zic ei într-un cor. Vrei bine, de nu, nu!“

Şi crăiţarii oferiţi sunt un fel de bacşiş.

Ai zice că de vină e belşugul. Da de unde!

Pecinginea minciunii acoperă ca totdeauna dreptatea adevărului.

Ministerul susţine că am depăşit 7,2 milioane de tone.

Asta înseamnă că am cultivat cam 2 milioane de hectare.

Numai că la APIA apar numai 1,5 milioane de hectare.

Atunci nu e greu să socoteşti că, la o producţie medie de 3-3,5 tone la hectar, totalul nu depăşeşte 6-6,2 milioane de tone.

Ei, dar ce mai contează – aşa, de bon ton – un milion de hectare scoase „din burtă“?

Năravul umflărilor e vechi şi uite că la unii şi mai ţine.

În fapt trebuie să mai adaug că multe mari unităţi cultivatoare n-au dat seama nimănui ce şi cât au obţinut. Atunci mă întreb, de unde „număratul bobocilor“?

Scăderea TVA-ului la pâine e o iniţiativă lăudabilă. Numai că diminuarea de preţ la raft cu 5-10 bani n-aduce nicio noutate în bugetul consumatorilor.

Cu atât mai mult cu cât, la nivelul lor de viaţă, românii, cum se zice, „o cam reglează din pâine“.

În schimb pruna, vestita noastră prună, a fost asimilată la accizarea ţuicii, iahturilor ori bijuteriilor de lux.

Asta de bine ce vorbeam de reconversia în pomicultură.

Nu înţeleg iarăşi cum se poate face evaziunea fiscală la nivel de 80% în panificaţie.

Se ştie că, în ce ne priveşte, consumăm anual 5-5,5 milioane tone de grâu.

Atunci, este chiar imposibilă depistarea evazioniştilor.

Şi încă ceva! La cât se ridică oare rezervele de stat la grâu?

Nu se suflă un cuvinţel. De ce?

Lesne de înţeles. Statul cumpără de la cine trebuie. E o afacere profi­tabilă şi nu poate fi ratată.

Nu înţeleg iarăşi cum de România nu dispune de spaţii de depozitare.

Unde şi cui aparţin „moştenirile“ trecutului?

Şi încă! De ce nu reuşim să sărim media la hectar? Ne ostenim de amar de ani, dar vorba unui „tătuc“ – mereu un pas înainte şi doi înapoi.

A venit în sfârşit toamna.

Optimismul cu porumbul ori floarea-soarelui s-a temperat, până la descurajare.

N-a plouat. N-a mai plouat.

Este clar atunci că orice spor de recoltă ne e dăruit de Cel de Sus.

Fiindcă, în ce ne priveşte, irigaţii nu, tehnologia la limita rezistenţei, îngrăşăminte, insecticide, insectofungicide, de unde?

Mă întreb deci încă o dată: dacă fermierii nu vor dispune în toamnă de banii necesari, cu ce vor reporni la drum?

Că veni vorba!

Cum taxăm deopotrivă şi terenul, şi recolta?

Şi încă!

De ce nu se face niciun pas către dezvoltarea rurală durabilă?

Unde sunt centrele mici şi mijlocii de prelucrare a legumelor, fructelor, plantelor medicinale, fructelor de pădure?

Risipa aproape voită a darurilor Celui de Sus, mai ziceam, adânceşte hăul din bugetul ţării.

Elaborarea unei strategii pentru agricultură ar trebui să ne insufle curaj.

Numai că realităţile prezentului sunt mult prea dure.

Agricultura poate deveni şi poate fi un izvor de bunăstare. Fără îndoială, da!

Numai că, vă ziceam, ne-am păstrat năravurile cu mâzgălirea hârtiei.

Se minte! Nu, parcă e prea dur! Se ascunde adevărul.

Cântarul toamnelor de vreo 23 de ani încoace n-a mai găzduit însă belşug.

Dimpotrivă!

O fi chiar adevărată vorba cu „năravul din fire?“

Se spunea că ne despărţim de trecut râzând.

Numai că „facem haz de necaz“.

Anul agricol 2013 e, din păcate, încă unul dureros, prea dureros exemplu.

Gheorghe VERMAN