Decât să-i dai nevoiaşului un peşte mai bine oferă-i o undiţă

Întotdeauna toamna mi s-a părut pentru agricultură un fel de chintesenţă a anotimpurilor.

Se trage linie, cum s-ar spune, pe sub împlinirile unor ani agricoli şi se creionează drumurile viitoare.

A fost bine, a fost rău? Răspunsul numai gâfâiala cântarelor îl poate oferi.

2013 a produs satisfacţie. Pe de o parte! Pe de alta a demonstrat încă o dată sensibilitatea unui sistem care nu poate răspunde decât în parte acerbei concurenţe de pe piaţa europeană şi, încă mai important, nu e capabil să impună voinţa producătorilor. Preţul a devenit un instrument de tortură economică, dacă nu chiar o metodă de pauperizare a celei mai vulnerabile activităţi economice cum este lucrul pământului.

România cumpără scump şi vinde ieftin.

Un anume fel de complot economic o situează în coada valorificatorilor de produse agricole, demonstrându-se în mod fals că a fi fermier la noi e cel puţin nerentabil. Şi atunci? Atunci pământul, unul dintre cele mai fertile de pe continent, este scos la mezat. S-au vândut – deja aflăm – unor proprietari de ocazie peste un milion de hectare. Aşa se face că pe alocuri ţăranul român a devenit un alt fel de slugă pe propria-i avere.

Tocmai pentru aceea comisarul UE Dacian Cioloş atrăgea recent atenţia asupra nevoii de asociere. De altminteri, susţinea domnia sa, peste o treime dintre fermierii Europei lucrează în asociere, păstrându-şi neatins dreptul asupra proprietăţii şi producţiei.

Ceea ce a iniţiat românul Cioloş mi se pare de aplaudat.

Astfel UE a alocat agriculturii pentru perioada 2014-2020 un buget uriaş – 53 de miliarde de euro pe an şi prevede condiţionarea procentului de 30% din subvenţii de respectarea strictă a măsurilor ecologice.

Suma alocată înseamnă aproximativ 38% din totalul bugetului UE, garantând în acelaşi timp că niciunul dintre cei 28 de membri nu va primi mai puţin de 75% din media sumei comunitare, accentul punându-se pe formarea tinerilor fermieri, cărora li se rezervă încă 25% drept ajutor comunitar pentru primii cinci ani şi acordarea unei prime de 75.000 euro pentru investiţii.

În prim-planul urgenţelor UE aşază condiţionarea acordării subvenţiilor de păstrarea calităţii solului prin diversificarea culturilor, întreţinerea pajiştilor şi conservarea arealelor de interes ecologic.

De un real interes mi se pare decizia de a lăsa la îndemâna fiecărei ţări acordarea de subvenţii cu respectarea nevoilor reale diferiţilor fermieri în raport direct cu performanţele ori nivelul real al dificultăţilor fiecărei zone agricole în parte.

De aici şi nevoia unei strategii concrete pentru ca banii primiţi să se regăsească în performanţele de producţie.

Se vor putea redirecţiona astfel sume mai consistente către fermele familiale, cele care produc efectiv pentru piaţă, diminuându-se subvenţia la hectar pentru marile latifundii cu putere economică de excepţie.

Ei bine, tocmai o asemenea iniţiativă trebuie să asigure şi consilierea, mai cu seamă când e vorba de investiţii în premieră.

Experienţa unor state din vestul Europei, Polonia de pildă, arată că succesul nu poate fi garantat decât prin unirea forţelor, prin asociere. În numai câţiva ani agricultura poloneză a sporit ponderea cooperativelor de la 2% la 15%.

În acest sens comisarul european Dacian Cioloş sublinia recent că dezvoltarea producţiei şi reducerea costurilor de producţie nu se vor putea face dacă nu se trece la asociere, la o acţiune colectivă.

Şi adăuga comisarul, „politica agricolă comună trebuie modelată pe specificul naţional“.

Cert, o politică centralizată la nivelul UE nu e de conceput de vreme ce există 28 de membri. UE pune la dispoziţie instrumentele, dar numai autorităţile locale hotărăsc cum le folosesc.

Fără îndoială e de luat în seamă cu prioritate situaţia tinerilor fermieri.

Ei sunt cei care au stringentă nevoie de consultaţii tehnice şi manageriale, de unire, de asociere pentru garantarea succesului.

În ceea ce ne priveşte sunt multe, chiar prea multe, din păcate, de făcut.

Peisajul financiar actual dă măsura nevoii de protecţie.

A lăsa totul pe seama mecanismului de reglare a preţurilor de către piaţă îi exclude din circuit efectiv pe cei mai slabi.

2013 e un exemplu.

Reluarea lucrărilor impuse de un nou an agricol devine aproape imposibilă fără o valorificare convenabilă a recoltei din anul anterior.

Mai apoi! Înfiinţarea unor noi exploataţii impune şi ea măsuri de susţinere garantate de stat. Or recentele măsuri descurajează iniţiativa.

Înfiinţarea unei plantaţii de prun, de pildă, ţinând seama de taxele şi impozitele percepute de către stat îl conduce, din start, pe investitor la o pagubă anuală de peste 1.000 de lei.

Legumicultura a devenit şi ea păguboasă. Nu rentează suprafeţele mari, iar cele mici descurajează la valorificare.

E nevoie de irigaţii şi desecări.

Parteneriatul public privat ori privatizarea sistemelor conduc şi ele la dictatul celui cu pâinea şi cuţitul.

Ne întoarcem deci iarăşi şi iarăşi la nevoia unei strategii naţionale reale şi de durată. Strategie înseamnă însă şi bani.

Tocmai de ei noi, românii, ducem lipsă.

A început un nou an agricol.

Cutremurul de debut a fost un semn.

E nevoie de un moment de cotitură şi în, sau, mai cu seamă, în agricultura românească.

Altfel, oricât de numeroase subvenţii am primi, totul va rămâne în van.

Planul Marshall, cel care a pus Europa pe picioare, avea un principiu.

Decât să-i dai nevoiaşului un peşte oferă-i mai bine o undiţă. Va învăţa, nevoia îl va sfătui cum să pescuiască chiar mai mulţi.

Ce părere aveţi de acest principiu?

În practică a avut succes.

Gheorghe VERMAN