Bucuria din inima şi pânzele pictorului naiv Gheorghe Ciobanu

Gheorghe Ciobanu se defineşte „pictor ţăran naiv“. Arta sa se inspiră din universul rural, dar nu oricare rural, ci cel al copilăriei sale, din Bălţaţi – Iaşi. Reîntors de mai mulţi ani în vatra natală, trăieşte cu bucurie orice izbucnire a naturii, pe care o redă apoi în culori, răspândind o molipsitoare jovialitate celui care priveşte o lucrare ce-i poartă semnătura. Remarcabil este că lasă impresia că picturile sale nu sunt rezultatul contemplării adultului, ci vin din curiozitatea impresiilor şi amintirilor de demult, nedesluşite atunci pe deplin şi care sunt în continuă descoperire şi freamăt, dar prin ochiul de copil dinlăuntrul artistului.

N-am citit, n-am vrut să citesc nimic despre Gheorghe Ciobanu. A fost acest aparent inapetit de documentare şi mirarea artistului. Explic. Orice critică ori articol s-ar fi interpus între privitor, pictor şi lucrări. Influenţele – şi suntem cu toţii influenţabili – ar fi ştirbit din surpriza descoperirii pânzelor şi, cred, ar fi şters bucuria pe care o transmit compoziţiile. Şi transmit, cu adevărat, o bucurie în stare pură; privind tablourile tresaltă copilul din noi şi mai ales dorul unor locuri şi vremuri pierdute.

– Domnule Gheorghe Ciobanu, cum v-aţi recomanda, cine sunteţi?

– Sunt pictor ţăran naiv. Nu. Am fost întâi ţăran la prăşit, apoi dulgher-parchetar, am modelat, m-am jucat, apoi am luat viaţa în serios, am făcut şcoala de maiştri militari şi am rămas în armată până la pensionare. Sunt născut în 22 aprilie 1944, an cu semnificaţie istorică profundă, dar nu mai ştiu în care sens. Satul meu se numeşte Bălţaţi – Iaşi, un loc de care mi-a fost mereu dor şi unde, iată, m-am întors, să-i trăiesc bucuriile.

– Ştiţi că urmează întrebarea – şablon...

– Da, de când m-am apucat eu de culori. Eu de ele sau ele de mine. De desenat, mai apoi de pictat, m-am apucat, în fine, am pictat întâi pe dinlăuntrul meu. Eu am simţit întotdeauna o legătură profundă cu tot ce reprezenta universul copilăriei mele: dealuri, clacă ţărănească, derdeluş, primăvară, culesul roadelor, bătrâni, copii, flori, târla oilor, zăpezi. Şi, locuind aici, dar mai apoi depărtându-mă de Bălţaţi, mi-era dor, un dor arzând, de casă, de sat, de părinţi, de oameni, de freamătul locului, de jocuri, de amintiri. Mi-a fost mereu un dor dureros de satul meu. Pe toate le-am compensant recompunându-le în culori. De desenat o fac dinainte să ştiu să scriu şi să citesc. Ca orice copil mă jucam mâzgălind flori, fructe. Pe urmă, după ploi, modelam din glod, noroi, cum se spune la dvs., omuleţi, căţei, pisici. Asta până când am descoperit plastilina, apoi lemnul – m-am jucat şi sculptând – culorile, întâi acuarela, apoi uleiurile, pânza preparată de mine, şevaletul. Dar până să am prima expoziţie a durat mult. Vreo 15 ani am lucrat pentru mine, nici prin cap nu-mi trecea să arăt cuiva picturile. Nu îndrăzneam să cred că pânzele mele reprezintă ceva.

– Totuşi a venit o vreme când aţi ieşit în lume, aţi expus. Unde şi cum s-a întâmplat?

– Trecusem, cred, peste vârsta de 26 de ani. Dar nu asta este important. Eu provin dintr-o familie săracă, aşa că n-am urmat studii de arte plastice. Sunt autodidact. Am tras cu ochiul la Grigorescu, Luchian şi Van Gogh. Am repetat carul cu boi în sute de versiuni, este de-o frumuseţe de neegalat, m-am inspirat, dar n-am copiat. Am lucrat florile lui Luchian, dar punând în pânze florile mele, culorile mele, în viziunea mea. De floarea-soarelui lui Van Gogh am fost îndrăgostit. Cum s-a întâmplat? Mergeam la expoziţii, am cunoscut pictori şi într-un final am îndrăznit să-mi arăt lucrările. Prima expoziţie am organizat-o la Ploieşti, la Casa Sindicatelor, apoi la Casa Armatei, Palatul Culturii şi, într-un final, la Casa Centrală a Armatei din Bucureşti. Am avut plăcerea să văd că pictura mea naivă place. La Bucureşti a venit ambasadorul Austriei, care a pus deoparte 12 lucrări. Le-a cumpărat pe toate. Acela a fost primul mare triumf. Venit foarte repede, aproape năvalnic. Nu văzusem până atunci cum arată dolarul. Pe urmă, tot printr-o ambasadă, am fost chemat în Elveţia. Îi întrebam pe colegii în ale picturii, care fuseseră în Elveţia, cum au vândut. Mi-au zis că prost, au dat două sau trei tablouri. Eu pregătisem 50! Mi-am şi zis: «Ce caut eu acolo, cu 50 de pânze?» Şi s-au vândut până la ultima! Am mers în Franţa, Spania, Iugoslavia şi, normal, eu am fost mulţumit, nu ca în Elveţia, dar mă pot socoti un pictor ţăran apreciat.

– Nefiind critic, n-am habar cum apreciază cineva avizat o pictură, dacă e bună sau nu, dacă e valoroasă sau nu. Probabil că valoarea se măsoară în succesul la public, tablouri vândute. Dar ştiu un lucru: văzând câteva exponate, m-am bucurat. Dintr-o dată m-am înveselit. M-am dus ca un magnet fix acolo unde era explozia de culori mai mare. Şi unde mă regăseam şi eu în poveştile copilăriei. Culorile le puneţi din ştiinţă ori vin aşa, dinlăuntrul dvs.?

– Nu fac parte dintre cei care stau lângă un tablou doi ani, care suferă că nu găsesc tuşa epocii. Eu sunt un cumul ar arderilor de dor de ieri şi de azi. Pictez din inspiraţie, când vine totul de la sine, când se aşază culorile singure pe pânză. E intuiţie, fac totul fericit şi cu fericire. Am descoperit frumuseţea simplă şi pură. Pictez cu iubire. Fac poveşti din imagini. Iar imaginile le iau din viaţa satului – pescuit, baltă, primăvară, flori, biserică, deal, copii, animale etc. – tot ceea ce freamătă ori conturează satul, respiraţie de dimineaţă până a doua dimineaţă. Acum am tonurile şi nuanţele mele, am consacrat un stil propriu. Universul satului meu se închide, rotund, în fiecare poveste, aşa-i văd eu desăvârşirea. Şi-apoi vine altă poveste şi repet, repet... Este şi motivul pentru care nu cred că aş putea preda pictura. Doar pe soţia mea am iniţiat-o, iar de o bucată de vreme lucrăm împreună, fiecare totuşi cu cromatica proprie.

– În vremea din urmă îmi spuneaţi că mergeţi ori sunteţi chemat la manifestări care ţin de arta populară şi nu doar atât.

– Să-mi organizez eu expoziţii este mai greu. Dar sunt prezent peste tot în România la evenimente de profil, fie că ţin de spaţiul rural ori numai de cel cultural. În comuna mea am înfiinţat un atelier de creaţie, la Bucureşti vin frecvent, nu mai vorbesc de Iaşi. Dar la fel de mult îmi place să împart şi altfel bucuria mea de a crea: din toate vânzările, jumătate din ce câştig le ofer copiilor. Şi eu am fost un copil sărman şi sunt fericit când ştiu că am adus zâmbet unui puşti de pe uliţa satului, oricare sat, nu doar Bălţaţi. Mă împlinesc parcă altfel făcând asta, pe lângă infinita împlinire pe care mi-o aduc poveştile mele de pe pânze.

Maria Bogdan