Promovarea excepţiilor, a iniţiativelor care ar putea constitui exemple de urmat, redescoperirea obârşiilor şi scoaterea lor în evidenţă spre ştiinţa tuturor sunt, până la urmă, demne de toată lauda, chiar dacă acestea oferă şi ocazii pentru expuneri politice.

Am asistat în mai multe rânduri la astfel de evenimente desfăşurate în cadrul aşa-numitelor festivaluri, care mai de care mai somptuoase, uneori cu gust şi bine organizate, dar de la care n-am văzut să lipsească „oficialităţile“ de la

Cu siguranţă, fiecare ne dorim să trăim într-o lume liniştită, liberă, relaxantă, în fine, o viaţă normală. Dar, de fapt, ce este normalitatea? Trebuie să recunosc că mi-e dor de acel gen de „normalitate“ care măcar oferea o direcţie. Într-adevăr unică, dar sigură. Cine mai poate asigura acum, cel puţin în România, soluţii care să aşeze lucrurile pe un făgaş normal?!

După mai bine de două decenii în care ţara a fost linşată economic mai abitir decât ar fi comis-o cel mai crunt război

Nu demult, pe terenul de sport din curtea unei şcoli a „răsărit“ un lăcaş de cult. O biserică adică. Evenimentul şi rapiditatea cu care aceasta a fost zămislită a surprins nu doar enoriaşii, ci şi autorităţile care, de frica Celui de Sus poate, au lăsat să se aşeze cărămidă peste cărămidă fără a se sesiza cu privire la legislaţia în construcţii ori, pur şi simplu, pentru a impune respect faţă de comunitate şi generaţia în formare. O fi bine, o fi rău?

Drept este că, de-a lungul timpului

Într-o ţară prăduită bucată cu bucată sub oblăduirea guvernelor postdecembriste, cu instituţii străine interesate doar de acumulare nu şi de realizarea unui echilibru economico-social în ţara în care operează, cu încă mult aur cenuşiu nevalorificat, subjugat de interese oculte ori folosit de cei care ştiu cât valorează este greu să crezi că vei putea găsi culoarul unor afaceri profitabile la nivel naţional.     

Multă lume speră, ba chiar crede că agricultura va salva România. Mă îndoiesc că